M-am gândit, la un moment dat, că o să ajung antreprenor.
Nu a fost ceva complet străin de mine, dar nici un plan concret, cu pași clari. Era mai degrabă o idee undeva în fundal, fără grabă, fără presiune.
Dacă mă uit înapoi, totul a fost mai degrabă un proces decât o decizie.
Ani în care am lucrat în mediul corporate, în roluri care m-au format, m-au disciplinat, m-au învățat să gândesc structurat, să iau decizii și să funcționez în sisteme complexe. Ani în care am învățat să fac lucrurile „cum trebuie”, să livrez, să mă adaptez, să fiu responsabilă. Și, pentru o perioadă destul de lungă, asta a fost suficient.
În toate rolurile pe care le-am avut, m-a atras mereu partea de oameni. Nu doar ce trebuie făcut, ci cum vorbesc oamenii între ei, ce evită să spună, unde apar blocajele. Observam lucruri care nu erau neapărat vizibile și, de multe ori, mă implicam acolo fără să-mi dau seama, în conversații, în clarificări, în încercarea de a face lucrurile să aibă mai mult sens.
La momentul respectiv nu aș fi spus că asta e direcția mea. Era doar ceva ce făceam natural. Abia mai târziu am înțeles că exact acolo era firul roșu care se repeta.
A urmat ieșirea din mediul corporate, care nu a fost despre vocație, ci despre explorare.
Doi ani în care am fost în antreprenoriat, fără să fie încă al meu, și am contribuit la construirea unui brand de la zero.
A fost o experiență diferită, intensă, în care am învățat alt tip de responsabilitate, alt ritm, alt mod de a gândi.
Și, chiar dacă nu era încă direcția finală, a fost o etapă esențială.
Pentru că m-a adus mai aproape de mine.
Când am făcut pasul cu adevărat spre antreprenoriat, în business-ul propriu, nu am simțit că las totul în urmă. Din contră. Am simțit că lucrurile încep să se lege. Experiența din corporate nu a dispărut, nu a devenit irelevantă. Structura, claritatea, felul de a gândi, capacitatea de a lua decizii, toate au rămas. Doar că au început să fie folosite într-un alt mod.
Și totuși, începutul nu a fost simplu.
Primele luni de business vin cu un tip de provocări pentru care nu te pregătește nimeni cu adevărat. Nu mai ai structura dinainte, nu mai ai repere clare, nu mai există „așa se face”. Apar întrebări constante: fac bine ce fac? e direcția potrivită? cum știu că sunt pe drumul bun?
Este multă incertitudine și, uneori, mult mai multă liniște decât ești obișnuit să duci. O liniște în care începi să te întâlnești mai des cu tine, cu îndoielile, cu nerăbdarea, cu nevoia de validare.
Dar, în același timp, există și ceva foarte valoros în această perioadă.
Libertatea de a construi în ritmul tău.
Spațiul de a te descoperi fără un rol impus.
Posibilitatea de a alege conștient cum vrei să arate ceea ce creezi.
Și, poate cel mai important, oportunitatea de a te cunoaște diferit.
Pentru că antreprenoriatul, cel puțin la început, nu este doar despre ceea ce construiești în exterior. Este despre cum te construiești pe tine în acest proces.
Astăzi lucrez cu oamenii în procese de claritate. În conversații în care încercăm să înțelegem mai bine ce se întâmplă cu adevărat, dincolo de ce se vede la suprafață. Folosesc coaching și instrumente din NLP, dar, în esență, este vorba despre a crea spațiu în care lucrurile pot fi văzute mai clar. Și, de multe ori, nu e despre a găsi soluții rapide, ci despre a înțelege mai bine problema.
Cred că asta a fost schimbarea reală pentru mine. Nu faptul că am plecat dintr-un job, ci faptul că am început să mă uit diferit la mine și la ceea ce făceam deja. Să observ tiparele, lucrurile care reveneau, zonele în care mă implicam natural, fără să fie „treaba mea”.
Identitatea pe care o lași în urmă nu dispare. Nu pierzi anii, nu pierzi experiența, nu pierzi competențele. Ele rămân și, de fapt, devin baza pentru ceea ce construiești mai departe. Doar că, la un moment dat, nu mai este suficient să funcționezi bine într-un sistem. Simți nevoia să funcționezi în acord cu tine.
Și poate că vocația nu este ceva ce trebuie să descoperi undeva în exterior, ca și cum ar fi complet separat de tine. Poate că este deja acolo, în lucrurile care s-au repetat de-a lungul timpului, în ceea ce te-a atras constant, în felul în care ai fost chiar și atunci când nu era „rolul tău”.
Privind lucrurile așa, tranziția nu mai pare o ruptură. Devine mai degrabă o continuare. Una mai conștientă.
Și, uneori, nu ai nevoie de un plan nou, ci de suficientă claritate încât să vezi firul roșu care a fost acolo tot timpul.
